MOLDAVIE : "A nimănui" interprétée par Kapushon avec Alina Stoianov, 2011. (Choix de Gabriel)

A nimănui

Am întâlnit-o-ntâmplător, la vamă la Ucraina,
Stătea-ntr-un colţ unde era stinsă lumina,
Era cu fusta ruptă, cu faţa suptă,
De parcă era după multe secole de luptă.
Eu cam timid, ea cam ruşinoasă,
Am întrebat-o: „Tu trăieşti pe aici sau te duci acasă?”
O zis ea casă n-are, da-a avut o dată,
Avea familie mare, fericită şi bogată.
S-o-ntreb mai multe, zic, nu prea are rost,
Poate are femeia tragedie şi nu-i chiar frumos.
Dar ce s-a întâmplat, ca orice om, eram curios,
Scot o ţigară, o servesc pe ea, ne dăm puţin la dos.
Am simţit că o cunosc de undeva de parcă-mi era soră,
Astfel de sentiment simţeam prima oară.
A zis că şi ea mă ştie, de fapt, mă ţine minte
De când eram micuţ, ea – tânără şi fericită.
Am privit atent la faţa ei, avea atâtea riduri,
Picioarele pline cu vânătăi, aranjate-n rânduri,
Era desculţă, deşi era decembrie,
Ea s-a-nvăţat cu frigul, că n-are nici gaz, nici lemne.
Are o soră mai mare, vecină, ar vrea să o ajute,
Să trăiască împreună, da nu prea poate,
Şi nici ea nu poate, la ea pur-ş-simplu să se mute,
Că ele de tinere de alţii, au fost despărţite.

Refren:
Cu fusta ruptă, cu faţa suptă, de parcă era după multe de secole de luptă,
Obrajii ei, cu atâtea riduri, picioarele pline cu vânătăi aranjate-n rânduri.
Cu fusta ruptă, cu faţa suptă, de parcă eram după mii de secole de luptă,
Obrajii mei, cu atâtea riduri, picioarele pline cu vânătăi aranjate-n rânduri.
A avut de tot trei soţi, aşa i-a fost sortit.
Primul avea costum albastru, tot de el croit,
Al doilea cu sprânceană galbenă ca grâul dimineaţa,
Şi ultimul cu cravată roşie, roşu – vinovat la faţă.
Deşi-i bătrână, are zeci de peţitori şi toţi promit,
Promit, promit soare şi flori,
Dar ea nu poate să mai creadă,
Ea este şi mamă, şi copiii ei, cer un tată fără viză europeană.
Am stat un timp tăcuţi, nu ştiam ce s-o întreb,
Mă miram de frumuseţea ei şi nu-mi venea să cred
Că ea poate fi nefericită, nu puteam să înţeleg,
Ninge, ea ghemuită, plânge, încet plânge.
Îi zic: „Te rog, mă ierţi, nici n-am băgat în seamă,
Noi, tot vorbim, da nici nu ştiu cum te cheamă,
Uite, eu îs de a lu’ Creţu din oraşul Leova.”
„Da eu-s a nimănui, şi mă numesc Moldova.”
Refren:
Cu fusta ruptă, cu faţa suptă, de parcă era după multe de secole de luptă,
Obrajii ei, cu atâtea riduri, picioarele pline cu vânătăi aranjate-n rânduri.
Cu fusta ruptă, cu faţa suptă, de parcă eram după mii de secole de luptă,
Obrajii mei, cu atâtea riduri, picioarele pline cu vânătăi aranjate-n rânduri.


Auteur: Kapushon

Compositeur: Kapushon

Album:Pe cuvint

Année de sortie:2011